Un intermediar plătit dintr-o parte a costului pe care clientul îl achită oricum furnizorului este structura obișnuită în distribuția de produse financiare. Se folosește la toate nivelurile, inclusiv de bănci mari, listate la bursă.
Când cumperi un fond de investiții printr-o bancă sau printr-o companie de brokeraj, o parte din comisionul anual de administrare al fondului se întoarce la cel care ți-a adus fondul acolo. Practica are nume proprii în legislația și în documentele profesionale:
retrocesiunecomision de distribuțietrailer feeinducement
Singura diferență față de modelul nostru este sursa. La fonduri, partea intermediarului vine din costul anual de administrare. La tranzacționare, vine din costul tranzacției. Mecanismul este același, iar consecința pentru client este aceeași: comisionul fondului rămâne identic pentru toți investitorii lui, chiar și atunci când administratorul nu plătește nicio retrocesiune nimănui.
În Uniunea Europeană practica este permisă, dar strict reglementată. Partea primită de intermediar trebuie să aducă un beneficiu real clientului și trebuie prezentată separat de celelalte costuri, nu topită în ele.
Există și servicii unde intermediarul nu are voie să primească nimic de la furnizorul produsului. La consultanța de investiții independentă și la administrarea de portofolii, firma poate fi plătită doar de client, direct, prin onorariul convenit cu el. Logica interdicției este simplă: acolo unde cineva alege produse în locul tău, nu are voie să fie plătit de cel care le fabrică. Fiecare stat membru poate extinde interdicția și la alte servicii.
Regula bună este aceeași peste tot unde practica este reglementată: cine primește o astfel de plată spune deschis că o primește și din ce anume. De aceea există pagina pe care o citești.